Cifrul mecanic al unui seif
De la Capisci
V-aţi gândit vreodată cum funcţionează încuietoarea cu cifru a unui seif?
Se preferă dintotdeauna soluţii mecanice la astfel de sisteme, deoarece nu necesită surse de energie, deci pot rămâne funcţionale zeci de ani – ba chiar secole, prin băncile elveţiene – fără nici pic de întreţinere.
Întrebarea este: cum umblă, totuşi?
Dacă veţi avea curiozitatea să vă jucaţi cu simulatorul dat aici, vă veţi da repede seama că, de fapt, este vorba doar de ceea ce în termeni de atelier se numeşte luarea jocurilor!
Sistemul de aici conţine trei discuri identice, care sunt libere pe ax. Braţul din stânga este solidar cu axul care, la rândul lui, este solidar cu rozeta gradată din dreapta. Operatorul are acces numai la rozeta cu cadran, figurată în partea dreaptă – restul se află în spatele blindajului seifului, aşa cum aţi văzut în toate filmele cu James Bond. Rozeta şi braţul cel mai din stânga au rolul de a prelua mişcarea dumneavoastră şi de a o transmite în mecanism. Partea interesantă se află la mijloc: cele trei discuri din interior au fiecare câte un canal identic pe circumferinţă, canal dimensionat astfel încât să încapă în el bara "căzătoare" de deasupra, atunci când toate trei fantele sunt aliniate. (În aplicaţia interactivă de deasupra, alinierea celor trei fante face ca bara căzătoare să cadă, acţionând mecanismul figurat iniţial ca o cutiuţă roşie în spatele mecanismului; acesta poate fi orice mecanism suplimentar, în funcţie de modelul seifului.)
Rozeta cu cadran are 100 de gradaţii, de la 0 la 99. Aceste gradaţii trec prin dreptul unui marcaj fix de pe uşa seifului, cadran care ne arată ce număr (adică cifru) este atins la un moment dat. Discurile se rotesc unul pe celălalt, atunci când ştiftul unuia împinge în umărul următorului. În realitate discurile sunt aproape lipite, adică ştifturile sunt mult mai scurte, iar mecanismul este mult mai compact, după cum se vede în imaginea din dreapta – ilustraţia de sus este exagerată pentru claritatea prezentării.
Hai să urmărim felul în care se transmite mişcarea în interiorul mecanismului, mişcare pe care o vedeţi dacă rotiţi rozeta în simulatorul de sus. Rotind rozeta gradată în sensul acelor de ceas, veţi roti braţul cel mai din stânga, prin intermediul axului care le uneşte. După ce învârtim o vreme, ştiftul de pe discul din stânga ajunge în contact cu umărul de pe discul vecin, antrenându-l şi pe acesta în mişcare (i-am luat jocul, nu-i aşa?). Acum trebuie să continuăm rotirea astfel ca ştiftul de pe acest al doilea disc să ajungă să antreneze umărul aflat pe vecinul lui. Odată atins acest umăr, ambele discuri se vor roti şi şi se va ajunge la contact umărul ultimului disc. Abia acum s-au luat toate jocurile, astfel încât mişcarea rozetei antrenează absolut toate componentele din interior! Abia acum suntem siguri de luarea jocului la toate cele trei discuri. De fapt, prin asta suntem siguri că avem controlul asupra ultimului disc, cel mai din dreapta. Rotirea aplicată de noi se transmite din aproape în aproape de la rozeta la care avem noi acces tocmai până la ultimul disc, e limpede? De câte ori am rotit? Dacă veţi fi atenţi la rotirea simulatorului de sus, veţi vedea că dacă rotiţi rozeta fix de trei ori în orice sens, veţi realiza contactul total. Dacă rotiţi de mai puţin de trei ori nu este sigur că aţi realizat acest contact total. Verificaţi!
Trebuie spus că acest număr de trei rotaţii este valabil la mecanismul simplificat simulat aici, dar în realitate mecanismul este mai complex, având încă alte contacte subtile...
Putem continua să rotim oricât în acest sens şi nu se va mai întâmpla nimic interesant – toate discurile se vor roti solidar, pentru că sunt în contact permanent toate ştifturile cu toţi umerii, nu-i aşa? Totul este să nu dăm brânci şi să rotim brusc, astfel încât, din cauza inerţiei, contactele să se desfacă şi să pierdem controlul rotirii ultimului disc. De altfel, la dispozitive de acest fel operează de regulă persoane rafinate, cu degete fine – bancheri, spărgători...
Acum vine momentul să folosim cifrul secret pentru deschiderea seifului. În general acest cifru este format din trei numere de la 0 la 99, desigur. Să zicem că acest cifru este 11, 22, 33.
Aflându-ne în situaţia prezentată până aici (cu toate contactele făcute), rotim cu băgare de seamă până ce numărul de pe rozetă a ajuns pe primul număr (adică 11). De fapt, în acel moment vom şti că am adus canalul celui de-al treilea disc într-o poziţie anume (să zicem sus, cum este în simulator). Acum, şi numai acum, trecem la rotirea în sens invers a rozetei. Ce se întâmplă la rotaţia în sens invers? Dacă vă uitaţi cu atenţie şi aveţi un pic de imaginaţie mecanică, o vreme (aproape o rotaţie întreagă) toate discurile rămân nemişcate, fiindcă la început doar se desprinde ştiftul cel mai din stânga de braţul cu care era în contact. Continuăm să rotim şi ajungem în situaţia că acest cel mai din stânga ştift vine în contact cu umărul cu care fusese în contact, dar pe partea cealaltă!
Este clar că începem de acum să antrenăm efectiv şi discul următor în sens invers. Acesta, la rândul lui, va antrena discul din mijloc în acelaşi sens de mişcare, dar abia când ştiftul cu care este solidar va atinge mai întâi – iar apoi va roti – umărul cu care vine în contact, adică după ce mai face aproape o tură, nu-i aşa? Odată ce a început să rotească discul al doilea, vom fi atenţi să ne oprim la momentul când rozeta se poziţionează pe numărul al doilea din cifru, adică 22.
Stai, stai aşa – o să ziceţi – dar noi nu putem vedea în interiorul mecanismului, că doar seiful nu e transparent! Lucrăm cu totul orbeşte, pentru numele lui Dumnezeu! Atunci cum ştim că a început să se rotească discul din mijloc şi că de acum trebuie să fim atenţi? Păi numărăm, domnilor, numărăm rotaţiile! Mai exact, înainte de a începe să formăm cifrul, rotim în sensul menţionat de minimum trei ori, cum spuneam, apoi rotim în sens invers astfel încât numărul 22 de pe cadranul rozetei să ajungă fix a treia oară în dreptul marcajului liniar de pe peretele seifului. Acesta este momentul în care şi canalul de pe discul al doilea s-a aliniat cu canalul de discul cel mai din stânga. Începem acum să rotim iar în sens invers (adică sensul de la început) şi – nu e necesar să vă mai explic în amănunt – rotim până ce al treilea număr al cifrului, adică 33, ajunge a doua oară peste marcajul liniar. În acest moment crucial toate trei canalele sunt aliniate, astfel încât se produce efectul dorit: are loc declicul aşa numitului căzător şi, într-una dintre variantele mecanice, se deschide automat uşiţa de la fereastra prin care introducem cheia şi deschidem seiful.
Este limpede acum că o simplă eroare de mişcare a rozetei într-un sens sau altul (fie şi numai cu o gradaţie de o sutime de tură!), face ca cifrul să se amestece, procedura trebuind să fie luată de la cap, de la rotirea de trei ori! De fapt, repet, mecanismul este mai complicat decât simulatorul de aici, dar principial, lucrurile se petrec aşa cum tocmai aţi aflat.
Ce ziceţi, nu vi se pare ingenios? Dacă v-aţi prins, trebuie să vă imaginaţi în plus şi modul de schimbare a cifrului, un aspect poate la fel de important ca toate cele spuse până aici! Un seif nu se construieşte cu un cifru bătut în cuie, posesorul se poate schimba şi va dori să aleagă alt cifru. Cine ne spune cum crede că s-ar face?